Nici nu mai stia de cand locuia in acel castel, in varful muntelui, departe
de oameni. Se inchise acolo sa fie in siguranta. Lumea oamenilor este un haos si
nu voia sa fie parte din ea. In putinele
dati cand cobora in oras, starnea fascinatie dar si teama printre localnici. Nu
puteau ignora gratia si eleganta ei, dar o priveau cu teama. Privirea ei rece
ii infiora si ii faceau sa o evite. Ea era multumita cu gandul ca inspira
teama, desi in realitate poate ca era si mai speriata de ei.
In acea seara, zapada cadea feeric din nori, peste padure si peste castelul
ei. Era Ajunul Craciunului si din departare se auzeau clopotei si glasuri de
copii. Nu o incantase niciodata agitatia, dar isi ingadui sa schiteze, totusi,
un zambet. Se indrepta spre dulap si alese una dintre rochiile de sarbatoare. Doar se apropia Craciunul, trebuia sa arate
festiv. Desi traia singura, bradul
impodobit de ea intrecea in frumusete toti brazii din oras. Pregati si masa,
atent decorata. Ofta prelung, admira bradul si dori sa se aseze la masa.
Deodata, auzi tropote de cal. Cum era posibil sa ajunga cineva, pe un drum
atat de anevoios pana aici, si in Ajun de Craciun? Isi puse mantia pe
umeri si iesi la poarta. Acolo, un
calaret se chinuia sa isi lege calul de un copac. Ea se multumi sa il priveasca
de la distanta. Desi nu il dorea prin preajma, manierele sale nu ii permiteau
sa il lase acolo, in frig.
Se apropie de el si cu acelasi aer rece, il pofti in castel. Totul se
schimba in clipa in care el ii cuprinse talia: un zambet cald I se intipari pe
fata si ochii aceia de gheata priveau cu
atata caldura…Fara sa mai stea pe ganduri, ii raspunse la imbratisare, apoi il
invita la masa. Aprinse focul in semineu si toata incaperea paru ca prinde
viata. Flacarile luminau incaperea si camera impunatoare se preschimba intr-un camin cald. Cei doi isi
petrecura seara imbratisati, parca stiindu-se de-o viata, langa bradul frumos
decorat. Spre dimineata, ea adormi, in acea liniste sfanta,in bratele lui.
Soarele rasarise de mult, cand ea se trezi singura. Tanarul cavaler disparuse.
Focul nu mai ardea, iar frigul incepu sa puna din nou stapanire peste castelul
de piatra. Fara a mai trage mantaua pe ea, iesi afara, in spernta ca va gasi
calul. Dar afara nu era decat viscolul nemilos. Pentru o clipa se gandi sa fuga
in oras, sa il caute pe strazi. Totusi, nu facu asta si se intoarse inapoi in
castel.
Locuitorii orasului spun ca o mai vad, uneori, parca mai glaciala si mai
distanta. Nimeni nu are curajul sa se apropie de ea. Ea isi duce zilele mai departe,
in castelul de piatra, la fel de singura. Nimic nu s-a schimbat, poate doar
zapada care s-a topit si inima ei care mai tresare, uneori, la amintirea acelei
seri de Crciun care probabil ca nici nu s-a intamplat.
